CAII  SUFLETULUI  MEU

A înghețat apa fântânilor din care se adăpau caii sufletului meu..
Se întorc vânturi reci dinspre stepă și urlă în mine amarnic și greu
Au inflamat albul gândurilor fragile ,amintirile toate din cușca cu lei
S-a ascuns vrăbiuța din țipătul meu de iubire ,zgribulită,speriată de țurturii grei
Și tace mâhnită de iarna aceasta (despre care știa c-o să vină dar deh...niciodat'nu-i prea cald într-o inimă plină de jar și polei !)

Și bat caii mei,nărăvași cu copita în buza fântânii afară
Și caută strop de șuvoi sau de ropote pline de viată sau imploră să moară
Ei pot ca să tragă la jug,bieții mei cai frumoși,arcuiți sub povara iubirii
Dar unde-i acela ce știe s-asculte și trapul lor ferm și galopul pieirii ?
(Mai spune-mi o dată de unde pornește în noi toată forța aceasta a zborului dulce-amar al sfârșirii????)

Se-aud,tot mai clar, sute, mii de cirezi cum înfig sub copite potcoavele -n suflet
(În sufletul meu, unde sunt ei stăpâni, caii mei albi ,frumoși, care știu reverențe să facă , sub lacrima mea argintie, sub caldul tău zâmbet!!!)
Mă întorc iar și iar să-i conving că se-ntâmplă pe lume să mai vină și iarna
Să ne-nghețe în suflet până-n mai, lacrimi multe ce-aduc însa-n dar primăvara
Nu-i nimic mult prea greu de purtat, dorul e îngeresc !
(Tot încerc să le spun și tot sper să-nțeleagă ce mult,ce adânc,ce senin,ce curat te iubesc )

Să-i întâmpini cu dor caii mei nărăvași din acest suflet plin
Care e doar al tău și nu poartă în el decât purpura fină, mătase albastră din ceruri căzută și zâmbet senin.
Să-i adapi la vreo oră când nimeni nu știe, n-aude, nu saltă spre cerul albastru!
Că mă ai doar pe mine pe trup ,pe retină, cu mult praf de stele, pictată măiastru
(Să-i trimiți înapoi odihniți eu te rog, să-i încalec din mers - că e lung drumul nostru!!!!)